E doar a mea, în cea mai mare liniște posibilă în acest cartier, mă trezesc devreme după o Sâmbătă de glorie petrecută toată doar în pat cu mâncare bună și câinele meu blând, după o Vineri seară petrecută până târziu în noapte, uneori până dimineața cu cineva drag.
Duminică dimineața de abia aștept să sar din pat și să fiu doar cu mine, să schimb așternutul și să miroasă din nou a proaspăt, să îmi beau cafeaua, mai nou, în aerul rece de pe balcon și să pornesc apoi pe străduțe cu același câine blând care e la fel de dornic ca mine să exploreze pustietăți urbane.
Duminică e timpul meu, doar al meu, chiar dacă tot timpul pe care îl am, în fond, e doar al meu, duminică stau în tăcere și nu fac nimic pentru nimeni decât dacă chiar vreau eu asta, dar de regulă nu vreau. Nu ascult nici muzică, nu vorbesc, nu scriu, nu lucrez, nu fac nimic decât ce îmi aduce mie confort fizic și psihic.
Gătesc pentru mine sau comand sau nu mănânc, îmi iau cafea de la vreo cafenea din apropiere sau nu, mă plimb prin casă și mă gândesc la mine sau stau în pat și mă pierd într-o carte sau vreun serial nesolicitant.
Duminica e doar a mea, e doar pentru mine, e doar despre mine, iar această formă de concentrare pe sine mă pregătește și mă încarcă pentru o nouă săptămână de interacțiuni sociale, cusut, agitație, sarcini dorite și nedorite, telefoane, planuri, anxietate și bucurii.
Duminică fac doar ce vreau eu într-o lume în care fac frecvent compromisuri din cauza și datorită celorlalți.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Diminețile de
toamnă au mereu darul de a mă transporta cu aerul lor rece și sunetele clare de
mașini direct la vârsta de 16 ani când eram la prima mea școală de vară din
Franța. Nu știu de ce asociez aerul de toamnă cu școlile de vară, dar aici ne
situăm. Se făcea că era Montpellier, făceam cursuri de franceză la Institutul
Eurolingua, eu cu încă niște alți rătăciți de prin alte lumi, locuiam în casa
unor francezi-artiști care ne dădeau să dormim, să ne spălăm și să mâncăm
dimineața și seara – așa era pachetul cursului meu – și ne povesteau despre
viețile lor și ale altor studenți pe care îi găzduiseră. Aveam camera mea mare
și luminoasă într-o casă veche tipic franțuzească, cu balcon prefăcut în care
nu aveam nici măcar eu loc, cu mobilier puțin, dar frumos și cu o baie pe hol
care pe vremea aceea nu mă înspăimânta cum mă înspăimântă acum de când am
devenit adult cu pretenții de baie en-suite de la viață.
Nu ratam
niciodată cina din casă pentru că era ca o petrecere în fiecare seară – o masă
lungă și gălăgioasă cu tot felul de mâncăruri fusion turco-franceze și alte
naționalități care voiau să prepare feluri de mâncare din țările lor. Beam vin
și auzeam cum se vorbește franceza adevărată, mâncam baghete ca niște clișee ce
ne doream să fim, râdeam și stâlceam cuvinte și ne străduiam să nu trișăm
vorbind în engleza pe care toată lumea o știa mai puțin gazda noastră. Îmi
amintesc perfect cum arăta, brunetă la 20 și ceva de ani, cu breton scurt,
fiica cea mare a familiei, dar nu reușesc să îmi amintesc cum o chema neam.
Poate până termin de scris îi găsesc și numele. Îmi amintesc și că se vedea
frecvent cu prieteni dimineața să mănânce în oraș înainte de muncă sau școală
ceea ce mi se pare în continuare fascinant – ar fi minunat să iau micul dejun
rapid și frumos cu cineva înainte să ne începem ziua, dar prietenii mei se
trezesc târziu și abia reușesc să ajungă la muncă. Trebuie să îmi caut niște
prieteni mai matinali! Seda! Seda o chema!
Am ajuns în Franța
neștiind aproape deloc franceză, iar în vreo două săptămâni de stat acolo
forțată fiind să îmi dau drumul la gură dacă voiam să mănânc sau să ies
începusem să leg fraze simple și să înțeleg fraze complicate. Cel mai important
a fost că m-am dus acolo singură, fără vreo persoană cunoscută în care să mă
refugiez când nu știu să zic ce vreau să zic sau când am chef să interacționez
cu cineva. Așa se învață cu adevărat o limbă, în opinia mea – să te scufunzi în
țara în care ești fără vreun colac de salvare adus de acasă.
La școală eram
până în zece studenți – o școală mică cu personal prietenos care ne oferea în
fiecare zi cafea și patiserii, învățam cu o profesoară foarte haioasă care se
îmbrăca funky și care ne mustra de fiecare dată când încercam să zicem ceva în
engleză. Aveam doi colegi americani care erau ca un fel de Pic și Poc și pe
care îi chema de fapt Skye și Skyler. Serios. Ambii din New York, ambii mari
fani iarbă. Foarte simpatici! Mai aveam o colegă din Irlanda, Aisling (care se
pronunță de fapt ca Ashley) cu care mă împrietenisem foarte bine și cu care
încă mă am bine pe rețelele de socializare. Pe restul nu îi mai știu că cu ei
nu ieșeam la băut rose pe trotuare.
După ce beam rose
pe trotuare mergeam la seara studențească din vestitul bar Australian al
locului (cred că era Marți sau Miercuri) unde dansam pe mese prin fum intens de
Lucky Strike și prin filtrul pus de îndrăgitele mele Smirnoff Ice care au gust
de pastile efervescente.
Pe vremea aceea
roamingul era extrem de scump, iar eu aveam telefon cu credit așa că țineam foarte
puțin legătura cu oamenii mei de acasă. Pe vremea aceea nu aveam nici card
bancar, aveam doar cash pe care nu știam neam să îl gestionez astfel că m-am
întors acasă lihnită de foame cu câteva fise care nu adunau nici un euro.
Ultimii mei bani i-am dat pe un fard de la Dior, o sticlă de rose și pe o
băutură rece din ciocolată Godiva. Priorități. Ah, sticla de rose am băut-o pe
străduțele pavate cu colegul meu Skye… sau oare cu Skyler? Mă rog, am băut și
ne-am plimbat până la 4 dimineața pentru că știam că nu ne vom mai vedea
niciodată pe planeta asta, iar eu aveam avionul la 8 dimineața. Romantic! A
fost o seară foarte frumoasă, încă îmi amintesc de ea cu drag.
Prima mea școală
de vară din Franța mi-a pus rădăcinile unei iubiri profunde pentru tot ce este
franțuzesc astfel încât am revenit la încă două școli de vară la Sorbona și
m-am aruncat cu brațele deschide către Franța cu orice ocazie am nimerit. Mă
rog, ocaziile le mai creezi și tu.
În același timp, prima mea școală de vară este evenimentul care a lansat această mare pasiune pe care o am pentru călătoritul singură, zburatul departe fizic și psihic de tot ce mă apasă în viața mea reală, de tot ce mă îngrădește, de tot ce nu mă înțelege. Dacă nu era Montpellier nu ar fi fost nici Australia singură, nici America singură, nici eu.
Pentru că pe vremea aceea nu aveam smartphone, am găsit o altă poză din Franța de pe o insulă de lângă Marsilia unde am fost cu sora mea – unul din cele mai frumoase locuri din viața mea – Îles de Frioul.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Nu am nevoie de lucrurile de care am nevoie. Mereu am câte ceva pe listă – după ce o să cumpăr asta nu o să mai am nevoie de nimic pentru 3 secunde, apoi voi găsi din nou ceva care îmi lipsește și fără de care viața mea nu poate fi completă. Și tot așa, la nesfârșit. Până când?
Ba îmi trebuie adidași noi, ba mi s-a stricat boxa, ba aș vrea o cuvertură nouă pentru culcușul din bucătărie, ba o cremă nouă, ba niște perne, ba pahare, ba o măsuță, ba un palton cu glugă. Firește, de unele lucruri chiar avem nevoie, dar de majoritatea evident că nu.
Problema este că până nu cumpăr ce e pe lista mea nu reușesc să scap de tensiunea creată de această falsă lipsă, apoi când scap de tensiune, mă încearcă pentru puțin timp o împlinire iluzorie și apoi revin la stadiul meu normal de nemulțumită perpetuă.
Fac un efort conștient să cumpăr din ce în ce mai puțin și să mă axez pe lucruri care chiar îmi folosesc și care chiar au un scop real în viața mea. Bine, cumpăr mai puține haine și din cauză că acum pot să le fac singură și oricum nu mai ies atât de des din casă, mai mult port pijamale, fie vorba între noi. Sau haine de plimbat cățelul și de mers la Carrefour. Adevărata mea pasiune era încălțămintea pe care nu mai am unde să o depozitez și din care port câteva perechi vai steaua lor. Ah, dar mi-ar plăcea niște ciocate noi. Deși am unele superbe de la AllSaints. Oare pot să trăiesc doar cu ele și cu restul zecilor perechi de pantofi pe care le am??
Aș vrea să trăiesc mai responsabil nu pentru că sunt eu vreo activistă înrăită, ci mai mult pentru că nu mai vreau să visez la lucruri materiale cu termen de fericire scurt. Vreau fericiri care durează și care mi se imprimă pe suflet. Nu țin minte să îmi fi rămas imprimată pe suflet vreo pereche de pantaloni de care nu aveam nevoie sau vreo pernă decorativă nouă. Desigur, am și experiențe de shopping pe care mi le amintesc cu drag, dar nu doar datorită obiectelor în sine și am și lucruri materiale la care țin pentru că ele reprezintă ceva pentru mine.
Există și obiecte a căror utilitate ne aduce fericire, dar cele mai multe obiecte pe care le cumpărăm sunt doar niște prostii pe care ni le dorim doar pentru că am crescut cu acest sistem al recompenselor. Când mă simt nefericită, merg și îmi iau repede ceva nou și asociez această experiență cu fericirea – dar rar este aceasta fericire reală. Ne păcălim pentru că nu vrem să rezolvăm adevărata problemă pe care o avem în acel moment.
Nu există paltoane, cuverturi, eșarfe sau ochelari de soare care să îmi acopere mie nefericirile. Sper să bag asta la cap.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
“Congruență” este un cuvânt care îmi domină mintea și existența de foarte mulți ani. E cumva mereu cu mine și e mereu o întrebare: Oare ceea ce fac acum este congruent cu cine sunt eu? Evident, uneori iau și decizii care nu sunt congruente cu mine mânată de o formă sau alta de anxietate, dar scopul suprem al vieții mele este să fac doar lucruri care sunt congruente cu mine. O idealistă, ce să mai tot atâta.
Când eram la primul masterat, cel de Forensic Psychology din Anglia, fusesem selectată să fac un stagiu de practică la o poliție zonală unde aveam să lucrez cu cazuri de viol. Din cauza faptului că sunt din România nu au putut în final să mă lase să fac acel stagiu pentru că apăruseră niște noi reglementări pentru România și Bulgaria și pe scurt nu aveau cum să mă verifice și să mă lase să îmi desfășor activitatea în poliție. Am făcut un mic proiect de cercetare pentru poliția respectivă de la mine de acasă cu informații foarte puține, iar pentru restul perioadei mele de practică, profesorii mei mi-au cerut să fac o lucrare despre situația traficului de persoane cu victime din România. Așa am dat peste ONG-ul la care am devenit voluntară la întoarcerea în România și apoi angajată timp de aproximativ 3 ani, nici nu mai știu exact.
Nu am ajuns acolo pentru că visam la asta, eu visam să lucrez în investigații – domeniul pentru care mă pregătisem – dar nu a fost să fie. Așadar, a fost un compromis. Începutul m-a entuziasmat, apoi treptat, treptat, locul de muncă a început să mă consume și să mă facă să accept că nu eram unde trebuie. A durat 6 luni să îmi fac curaj să spun că eu nu mai vreau să fiu acolo, nu știu unde vreau să fiu, dar știam că sigur nu acolo. Mă visam făcând ceva creativ, de data aceasta, dar nu știam exact ce înseamnă asta.
Am fost ușurată când am rostit în sfârșit cuvintele, însă următoarea stare a fost de panică pentru că nu aveam idee ce urmează.
Am stat 9 luni frustrante încercând să găsesc ceva de făcut, am avut mici tentative de joburi eșuate, ca apoi să sfârșesc într-un studio de design ca copywriter alături de prietena mea cea mai bună care este graphic designer. A fost frumos la început, era nou și palpitant și aveam ce să învăț până în punctul în care m-a lovit realizarea că nici ăsta nu este locul meu. Spre deosebire de primul job, în timpul jobului de la studio am găsit adevărata mea pasiune – croitoria. A fost greu de înghițit pentru unii din apropiații mei și încă sunt privită cu dubii când afirm convinsă că asta e ce vreau să fac pentru că oamenilor le e greu să accepte că chiar renunț la domeniul pentru care mă pregătisem atâția ani pentru ceva așa banal ca hainele. Ce nu știu ei este că nimic din ce fac eu acum nu simt că este banal, iar creierul meu este mai implicat în ceea ce fac mai mult decât a fost vreodată, dar nu pot să stau să îmi narez activitățile și deciziile pentru toată lumea – eu îmi știu dialogul intern și știu exact de ce fac ceea ce fac și unde vreau să ajung. Și nici nu simt deloc că am renunțat la ceva, am continuat, pur și simplu, să fiu cine sunt eu.
Am făcut mulți kilometri de ture de casă pentru a îmi despica esența și a ajunge la ce este cel mai important pentru mine. Din fericire, croitoria, designul, antreprenoriatul, whatever this is, o să mă ducă fix unde visez să ajung, iar asta este suficient pentru mine.
Nu mai vreau să fiu eroul nimănui, doar al meu, nu mai vreau să muncesc pentru cineva, doar pentru mine, nu mai vreau să exist pentru altcineva, doar pentru mine. De asta am plecat, de asta mi-am dat demisiile – pentru a fi congruentă cu mine.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Realitatea este că aud frecvent comentarii despre cum arăt – sunt comentarii pozitive, în mare parte, despre ce interesantă sunt, ce frumoasă, ce albă, ce păr, ce ochi, ce buze, ce trăsături atipice, ce specială, însă multe dintre aceste comentarii mi se par minciuni. Minciuni pentru că eu nu văd în oglindă ce văd alții.
Adică, pe de-o parte, trăiesc sigură pe mine și am zile în care chiar cred că sunt frumoasă, dar am și multe zile în care nu sunt deloc cum îmi doresc și aș vrea să mă închid în dormitor cu Netflix și să nu mă văd nici fugitiv în oglinda de pe hol. Mă demoralizez singură și mă sabotez și îmi spun tot ce nu aș vrea să aud de la alții și visez la tot ce ar trebui să schimb la mine ca să fiu în sfârșit și eu frumoasă. Ca altele. Ca altele care probabil se simt și ele ca mine.
Problema nu e afară, normal, e în mine – părerea despre fizicul meu oglindește perfect nesiguranțele cu care trăiesc și la care lucrez – sincer, aș vrea să lucrez la asta într-un ritm mai alert ca să ajung la presupusa destinație mai repede, dar adevărul este că lucrurile acestea au nevoie de timp pentru a se consolida. N-am cum să grăbesc nimic, încrederea în tine nu are buton de fast forward. Fir-ar să fie.
Acum vreo 5 ani mi-am injectat buzele. Mi-am pus mai puțin de o fiolă de acid hialuronic pe contur pentru că mi se părea că nu am buzele suficient de mari. Din fericire, medicul care m-a injectat a refuzat să îmi pună mai mult Îți pun doar ca să îți faci damblaua și să te simți tu mai bine cu tine, dar nu ai nevoie, ai buze frumoase. Între timp, acidul acela s-a absorbit și buzele mele au revenit la dimensiunea lor naturală.
Deși rațional știu că nu mai vreau să mă injectez pentru că nu mai rezonez cu acel aspect al buzelor mărite, încă am zile în care mă întreb Oare nu am buzele prea subțiri? Dacă ai văzut vreodată vreo poză cu mine, îți dai seama că e absurd, am buze destule, îndoielile mele despre mine vin dintr-un întuneric intern.
Dansez constant între sunt suficientă și se poate mai mult.
Mi-am tuns și vopsit părul în toate culorile care mi-au venit în cap pentru că mereu aveam o imagine la care încercam să ajung – acum, de exemplu, sunt în faza în care cred că dacă voi avea în sfârșit și eu părul lung o să fiu ok cu mine. Tare frică îmi e că nu o să fie așa. Sau poate o să fie așa, chiar am păr frumos și sănătos acum pentru care nu mai trebuie să depun niciun efort. Dar sigur o să găsesc eu alte nemulțumiri odată ce voi ajunge acolo.
Am din ce în ce mai multe zile în care mă simt bine cu mine și cu oglinda mea și mă apreciez singură Ia uite ce bine arăt eu azi, dar asta nu înseamnă că zilele opuse nu continuă să reapară. Și când te gândești că aud atât de des de la oameni că și-ar dori să fie ca mine. De ce?!
Am fost anorexică în adevăratul sens al tulburării și încă mă chinuie reminescențe de anorexie, mai ales când îmi imaginez că cineva ar putea să mă respingă. Nu mă mai înfometez, dar mă cântăresc – cu cât sunt mai nefericită, cu atât mă cântăresc mai des. Cu cât sunt mai nemulțumită de mine și viața mea, cu atât limitez mai mult cantitatea de mâncare pe care o mănânc. Ca și când lucrurile ar putea să meargă prost pentru că sunt eu “grasă”. Ah, nu pot cu cuvântul ăsta.
Mă acopăr în haine, multe haine, largi și negre, multe haine pentru că eu nu văd ce văd alții. Mă acopăr pentru că în loc să mă bucur de corpul meu relativ sănătos, eu îi văd defectele. Ce nerecunoscătoare!
În unele zile mă acopăr mai mult, în altele mai puțin în funcție de cum mă simt în interior, nu de cum arăt eu de fapt. Sunt mai multe părți ale corpului meu care nu îmi plac decât cele care îmi plac, însă eu chiar nu vreau să îmi trăiesc toată viața așa.
Astfel, în loc să mă chinui să le schimb, mă chinui să le identific, să le accept ca apoi să ajung să le iubesc și să am grijă de ele. În loc să mă îmbolnăvesc sau să mă re-construiesc artificial, prefer să discut singură în casă cu mine până ajungem la un consens – ești suficientă.
Așa că, dacă te-ai uitat vreodată la o poză cu mine în care ți se părea că am mai multă încredere în mine decât ai tu în tine, află că lucrurile nu stau mereu așa.
Șocant, știu!
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Era o virtute să ascunzi ceea ce simți, să te prefaci că ești imbatabil, că tu nu simți, că ție nu ți se poate întâmpla slăbiciunea de a iubi. Era o mândrie să lași oamenii să creadă că nu pot ajunge la tine, că tu nu ești ca toți muritorii de rând care depind de alții, care se pierd în alții.
Era o virtute să trăiești drept și rece ca un perete impenetrabil de care toți stau rezemați, iar peretele care ești tu rămâne toujours neafectat. Era o virtute să îți negi în viață însăși umanitatea, să te faci că tu nu plângi, să te faci că tu nu ai lucruri de zis, să te faci că pe tine nu are ce să te doară. Să îi lași să se poarte urât cu tine, cât mai urât, pentru că ție nu îți păsa de nimic niciodată.
Era o virtute să fii macho-ul ăla din filme pe care îl respectai pentru că nu simte, nu vrea, nu se apropie, nu poate, nu se atinge, nu și nu.
Până când, într-o dimineață ți-ai dat seama că te-ai scuturat de ceva timp de acea virtute și te-ai îmbrăcat în alta. Ai încercat această nouă haină a sincerității și a comunicării și te uiți în oglindă și parcă niciodată nu ai arătat așa bine. Faci piruete printre oamenii pe care îi cunoști în noul tău outfit și le zici pe tine chiar te iubesc și să știi că atunci m-ai rănit, iar eu nu cred că merit să fiu rănită și mă simt în acest nou felcând sunt în preajma ta și cred că ar trebui să știi pentru că suntem oameni mari acum sau că nu, știi ce, o să o luăm pe drumuri separate de acum pentru că nu are sens să mai dăm în gropi împreună sau că îmi faci foarte mult bine și îți sunt recunoscătoare pentru asta sau poate le zici că îmi oferi mai multă afecțiune decât mi-a oferit cineva vreodată și asta este o situație foarte nouă pentru mine, dar simt și eu că îți pot oferi afecțiune ție sau au, mă doare, poți, te rog, să mă ajuți? poți, te rog, să te oprești?
Pentru că această nouă virtute este ca o pereche de blugi care în sfârșit ne vine, în sfârșit nu ne mai strânge, nu mai cade de pe noi, avem o vârstă, nu mai putem umbla așa cu pantalonii atârnând pe noi, măi, mamă, e rușine.
Am crescut din fetița aia care se ferea complet și irevocabil de orice urmă de apropiere în această nouă domnișoară care acționează complet conform sufletului ei – cred că aceasta este adevărata maturizare.
Iar această nouă domnișoară este mai frumoasă decât a fost vechea fetiță vreodată – poate de aceea nici nu mă mai vopsesc în disperare lună de lună altă culoare.
I am okay.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Nu v-am mai scris de mult, dar vă scriu acum din noul meu birou adică din pijama. Am absentat din conglomeratul nostru virtual pentru că m-a copleșit viața de adult și de om cu problemele ei fizice și emoționale și am amuțit blogosferic. Dar de câteva zile simt că îmi recapăt vocea, însă aș vrea să mă scuzați dacă sunt un pic răgușită, este posibil să îmi fi ieșit din mână.
Așa. Precum îmi e stilul de scriere, înainte să mă apuc efectiv de povestit câte ceva, rumeg câteva zile, uneori chiar și săptămâni la câte un subiect și fac un research intern ca să scotocesc după toate părerile mele legate de tema respectivă. Acum m-am lipit de tema onestității și stau și mă observ virtual și în realitate pentru a vedea cât din mine este onest.
Nu îmi place să mint, dar să nu confundăm transparența cu onestitatea. Ele se întrepătrund pe alocuri, însă nu sunt același lucru. Pot ține anumite lucruri doar pentru mine fără să fiu neonestă. Nu îmi place să mint, de aceea când trimit câte ceva către internet mă verific înainte să fiu sigură că nu spun câte o minciună.
Post-rumegarea mea, am creat această listă de întrebări pe care mi le adresez și pe care aș vrea să vi le adresați și dumneavoastră retoric sau nu.
Înainte să postezi ceva, chiar înainte să apeși pe buton, întreabă-te:
Mint acum?
Este asta adevărat pentru mine acum?
Este asta cine sunt sau cine vreau să fiu?
Postez pentru mine sau pentru altcineva?
Încerc să îmi trăiesc viața sau să îmi creez o imagine?
Viața mea virtuală este congruentă cu viața mea reală?
Încerc să păcălesc pe cineva acum?
Dacă mă duc și mă uit la mine acum într-o oglindă metaforică, sunt persoana pe care o afișez eu online?
Dacă cineva s-ar întâlni cu mine pe stradă acum, m-ar recunoaște? Mi-ar recunoaște ideile? Mi-ar recunoaște comportamentul?
Sunt filtrele acestea măști sau artă?
Profilul meu mai seamănă cu mine?
În afară de faptul că îmi editez pozele, îmi editez cumva și personalitatea?
Mai este reală realitatea pe care o prezint?
Pentru sănătatea dumneavoastră psihică și a celor din jur, vă sugerez să postați doar dacă sunteți împăcat cu răspunsurile oneste la aceste întrebări.
Evident, sunt idealistă și aceasta este o supra-simplificare a subiectului, dar să nu uităm, suntem pe un blog, nu pe un jurnal științific.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Ah, și pe Instagram drept @oana.teodora!
PS: În poză port un tricou făcut și brodat de mine. Normal.
Pentru că nu m-a întrebat nimeni, m-am gândit să vă zic în sfârșit cu ce mă dau eu pe trup și pe moacă de arăt așa. Am fost tentată să zic că așa bine, dar cred că așa e mai potrivit.
Mă trezesc dimineața în pat cu câinele meu, iar după ce îl hrănesc mă duc la una din băile din incintă și mă spăl pe față. Pentru acest procedeu complicat folosesc un săpun lichid de față pe care l-am ales pentru că miroase ca chestiile ăstea:
Dacă efectuați click cu degetul sub poză o să vă ducă direct pe site. Eu sunt foarte mulțumită și de ce face, nu doar de cum miroase, îmi curăță fața atât de bine încât am renunțat și la loțiunea tonică pentru că devenise irelevantă în viața mea. Până acum câteva luni am crezut că loțiunea tonică este absolut necesară, dar iată că nu e.
Prima oară după ce mi-am spălat fața de pernă de pe față mă ocup de ochi pentru că pe ei folosesc alt produs. Este o cremă de la Clinique care este foarte hidratantă fără să fie grasă și care se absoarbe repede în piele fără să îmi strice machiajul. Asta în cazul în care fața mea vede machiaj – de când nu mai am job cu oameni, mă machiez mai rar. Există și o variantă a acestei creme pe care nu scrie rich, care e și ea bună, dar nu la fel de hidratantă. Eu o prefer pe aceasta.
Apoi, pentru că fața mea este foarte deshidratată, îmi aplic acest serum concentrat care este printre cele mai spectaculoase descoperiri în materie de creme cu care să te mânjești pe față:
După ce mi-a intrat pe sub piele acest serum concentrat, vin cu o cremă de care nu sunt foarte mulțumită acum și pe care urmează să o schimb, dar încă nu știu cu ce. Mă rog, o pun și pe ea aici să nu se simtă uitată. Am luat-o pentru că scrie că nu are ulei în ea, iar fața mea devine foarte grasă pe măsură ce ziua avansează în seară, dar nu este suficient de hidratantă pentru ce am eu nevoie. Time to say goodbye. Mă rog, mai am puțin din ea, o să o consum pe toată și apoi voi lua altceva ca să nu o irosesc! E 2019, suntem wastefree.
Bun, apoi îmi dezleg pletele și mă duc să îmi fac cafeaua și să mă gândesc la mine cu câinele în brațe.
Când vine vremea să mă spăl, mă duc și dau drumul la apă, iar pentru că locuiesc în acest bloc minunat, durează câteva minute până vine apa caldă. Profit de aceste momente pentru a mă mai gândi puțin la mine.
La duș folosesc un produs absolut minunat pe care l-aș și mânca dacă aș avea mai puțină minte. Este un ulei de duș, adică nu e gel de duș, e un ulei care face foarte puțină spumă și care îți lasă pielea catifelată și moale și mirosind frumos. E tot de la Kiehl’s pentru că se pare ca îmi place să mă repet. E destul de scump în comparație cu gelurile de duș obișnuite, însă ține foarte mult. Da, ține mult și dacă te speli zilnic cu el!
Apoi, din aceeași gamă cu același miros avem alt produs minune. Este un ulei uscat. Da, adică el în sinea lui este ulei, dar când îl pui pe piele dispare super repede, hidratează și nu te face să arăți ca ălea de pe Instagram din poze care lucesc așa tare de zici că acum urmează să își întindă pulpițele pe grătar.
Cu ce deodorant mă dau nu cred că aveți nevoie să știți, dar mă rog, cu ăsta pentru că am alergie la deodorant spre disperarea mea. Este singurul pe care pot să îl folosesc, deci este și cel mai bun.
Apoi, în zilele în care trebuie să ies din casă și să mă văd cu oameni cărora nu le pot arăta adevărata mea față, mă machiez. Dacă o să fie cazul, vă fac o postare și cu produsele mele de make-up, dar momentan aștept să văd dacă prezintă interes ca să nu scriu ca proasta degeaba. Mă anunțați voi, de preferat pe căi virtuale de comunicare.
Bun, când se lasă seara și mă pregătesc de ora mea de culcare care rareori trece de 23:00, mă duc și mă spăl pe moacă cu același săpun de față pe care îl folosesc și dimineața. După multă cercetare am constatat că dacă îl folosesc nu mai am nevoie de nici un fel de demachiant pentru că scoate tot ce am pus eu în ziua respectivă pe față. Acum, pe sticlă zice să evit zona ochilor, dar eu sunt rebelă. Mă rog, nu știu dacă e bine ce fac, dar nu simt că fac ceva rău.
Apoi mă dau iar cu crema de ochi cu care mă dau și dimineața, și în funcție de cât de uscată este fața mea, fie mă dau cu o cremă luată din aeroport care e bunicică, dar nu cântă îngerii când mă dau cu ea:
fie mă dau cu cea mai miraculoasă cremă care există în viața mea și care a reușit să îmi repare rapid rănile de pe moacă provocate de vântul din Edinburgh:
Acesta este un tratament care ar trebui să existe în orice casă. Hidratează și repară peste noapte pielea foarte uscată sau mici răni care pot să apară din diverse motive, cine sunt eu să te judec? Are un miros destul de puternic și destul de farmaceutic, dar asta poate să fie doar de bine. Elizabeth Arden, sau cum îmi place mie să îi spun, Lizzie, a creat o gamă întreagă după ce a dat lovitura cu acest tratament, dar din ce am încercat eu, doar tratamentul original este așa spectaculos. Mai folosesc pentru buze și balsamul din aceasta gamă pentru că e mai puțin lipicios și miroase mai bine, dar sunt perfect fericită și când mă dau cu tratamentul original pe buze. Serios, e foarte bun! Se găsește de regulă în aeroport în alte țări (acum 3 săptămâni nu îl aveau în aeroportul din Otopeni) și vine frecvent în tot felul de promoții și travel sets. Să vă uitați să fie tratamentul original, nu alte variante! Ah, din gama asta am mai folosit si o cremă de corp care venea într-un borcan foarte mare și care îmi lăsa tălpile foarte hidratate, dar am terminat borcanul și nu l-am mai înlocuit. Da, cred că o să îl caut iar pentru că era bun. Oricum, dacă am picioarele foarte uscate, mă dau tot cu tratamentul ăsta înainte de culcare, îmi frig o pereche de șosete și până dimineața am alte picioare.
Ocazional mai folosesc și alte produse, dar cred ca e destul de lungă postarea. Țin să menționez că nu am doctorat în dermatologie și nici la școala de cosmeticiene nu am fost, așa că orice ați prelua de aici e pe proprie răspundere. Să nu veniți cu Poliția Internetului la mine pe profil că nu e vina mea!
Produsele pe care le folosesc se mai schimbă când găsesc ceva mai bun sau dezvolt o altă nevoie, dar momentan cam ăstea sunt la mine în baie.
Weekend plăcut!
PS: Am uitat să vă zic de buze, dar pe scurt: folosesc toate produsele de buze la Kiehl’s, fiecare în momente diferite ale zilei/vieții. Asta când nu mă dau cu ruj roșu ca să mă postez pe internet.
PS2: Am uitat de mâini, oh Doamne, cum să uit de mâini? Și de picioare! Am creme de mâini prin toată casa și în orice geantă pe care o port pentru că am mâinile veșnic uscate. Am una mică de la Yves Rocher și una de corp de la Kiehl’s, nici una dintre ele nu este notabilă, încă mai caut o cremă care să fie hidratantă, dar să nu fie prea lipicioasă că mă disperă.
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Sunt în tren spre Edinburgh. Am plecat din Ashford de la Andreea ca să mă duc în Edinburgh la Andreea. Pe toate prietenele mele le cheamă Andreea mai puțin pe cele pe care le cheamă altfel. Mi-am organizat această călătorie astfel încât să am aceste 4 ore și 20 de minute să mă uit pe geam și să mă gândesc la mine – subiectul meu preferat, bien sur.
Dacă îmi citești
blogul de ceva timp știi că mă obosește foarte tare să stau constant cu oameni
chiar dacă aceștia sunt oameni la care țin foarte mult. Oricum nu m-aș duce
acasă la oameni la care nu țin tocmai pentru că sunt cam dificilă emoțional și
social și am nevoie de spațiu pentru propriile mele gânduri. Mă simt foarte deconectată
de mine când nu am timp să fiu singură și să procesez prin ce trec.
Așa cum ziceam în postul precedent, mi-am dat demisia de vreo 2-3 săptămâni, nici nu știu exact cât timp a trecut, dar eu încă nu mă simt șomeră pentru că am tot fost pe drumuri. Tot încerc să îmi imaginez cum va fi viața mea, dar nu reușesc pentru că nu am timp să fiu cu mine. Dar când aflu, o să scriu despre asta.
De aceea am decis
să merg cu trenul din Londra în Edinburgh. Aceste 4 ore și 20 de minute de
liniște se pliază perfect pe nevoia mea de a fi singură. Să nu mă înțelegeți
greșit, îmi face extrem de mare plăcere să le vizitez pe aceste două Andree și
și ele sunt un pansament foarte eficient pentru viața mea, însă nu sunt
obișnuită să dorm la altcineva acasă. Asta și pentru că ai mei nu prea mă lăsau
să dorm acasă la alți copii când eram mică.
După Edinburgh,
mă voi îndrepta cu avionul zburător spre încă o țară unde voi petrece câteva
zile singură, iar apoi mă îmbarc spre casă pentru a da cu nasul direct de noua
mea viață de acum înainte.
Până atunci,
însă, am aceste 4 ore și 20 de minute să mă gândesc la mine, doar eu și hernia
mea.
Rumeg la un alt
subiect de ceva timp pe care mă străduiesc să îl pun în cuvintele potrivite, nu
sunt sigură că am reușit, dar simt că este momentul să încerc să le scriu. Sunt
aproape sigură că vor suna aiurea, dar asta este. Uneori trebuie să lăsăm
lucrurile să fie aiurea.
În mod cumva
penibil, rumeg la acest subiect din cauză că m-am uitat recent din nou la
Gossip Girl după ce am văzut You. Deși nu mă îmbrac așa fancy ca Blair sau
Serena, nu am putut să nu observ cum multe aspecte ale vieții mele s-au
întâmplat ca în film. Bine, fără dramele stupide (ok, poate câteva drame
stupide) și nu chiar la nivelul de bogăție cum trăiau ei și nu chiar în
Manhattan, dar multe elemente semănau.
Semănau în sensul că am trăit o viață mai privilegiată decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc ceea ce mă face de vreo lună să mă întreb cam cum m-a influențat asta. Călătorii, școli de vară și alte studii în străinatate, piscine, restaurante, apartamente și case de vacanță închiriate, licitații, obiecte de designer, dinner parties la noi acasă, căței mici și pufoși și altele pe care nu le pot menționa pe aici!
Nu vorbesc neapărat despre aspectele financiare, ci despre cele sociale, emoționale și comportamentale în general. Cred că în mare și în cuvinte foarte puține, viața această privilegiată m-a făcut extrem de pretențioasă cu orice. Nu în sensul că îmi dau ochii peste cap pe oriunde merg, ci în sensul că trebuie bifate multe criterii ca să mă simt confortabil.
Din cauza
aceasta, sunt multe situații pe care ori le evit ori care mă fac extra grijulie
pentru că știu că nu o să mă simt bine în ele. Of, cum să zic eu să nu sune așa
robotic?
Cred că ce vreau
să zic este că prefer să nu mă avânt în situații în care se activează prințesa
din mine pentru confortul meu și pentru a nu îi face pe cei din jurul meu să se
simtă stânjeniți – când nu mă simt ok undeva, se vede destul de tare pe mine,
iar aceasta este problema mea pentru care nu trebuie să sufere și alții.
Probabil și
acesta este unul din motivele pentru care aleg să călătoresc singură – prefer să
fiu cu persoana cu care mă potrivesc cel mai bine decât să îmi petrec timpul
simțindu-mă ca un extraterestru sau adaptându-mă la situații pe care nu mi le
doresc. Ah, sună horror. Dar chiar nu vreau să stau în calea nimănui și nu
vreau să mi se reamintească constant, verbal sau nonverbal, că nu sunt chiar ca
toată lumea și că poate ar trebui să fiu mai puțin prințesă. Sau poate multe
din lucrurile acestea se întâmplă doar în capul meu!
Felul în care am
crescut mi-a sculptat așteptările de la viață și de la oameni iremediabil și m-a
făcut să ajung în acest punct în care nu pot să mă mulțumesc cu lucruri pe care
le identific ca fiind mediocre. Da, cam asta este. Adică nu pot să trec peste
și vreau ca totul să fie de calitate. Of!
Sunt fericită aici în trenul meu de 4 ore și 20 de minute în care stau înconjurată de englezi la costum cu o cană de ceai negru cu lapte după ce am mâncat prânzul servit la clasa întâi deși poate că acum că sunt șomeră ar fi trebuit să mă mulțumesc și cu un bilet la clasa a doua, dar eu sunt fericită aici. Sunt nefericită când mănânc în restaurante proaste sau când văd încălțăminte prost realizată sau când abundența ia locul calității. De fapt, pentru mine nu este despre a avea lucruri scumpe, ci lucruri de calitate. Acuma, că lucrurile de calitate costă mult nu e vina mea!
Bat câmpii în tren și la propriu și la figurat când de fapt voiam doar să zic că felul în care crești te afectează pentru tot restul vieții și poate ar trebui să ne gândim din când în când la asta și să ne facem o fișă de observație mentală în care să trecem scurte notițe despre noi. E important să știm cine suntem și de ce suntem așa pentru a putea evolua în cine vom fi.
În tren, în barcă, în parc, în pat, în avion, în bucătărie, în Carrefour să luăm notițe din când în când.
Andreea, vin!
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
V-a fost dor de Oana cea șomeră?? Ei bine, s-a întors!
Mi-am dat demisia cu dificultate deoarece îmi plăcea locul în care lucram… de fapt, îmi plăceau oamenii cu care lucram, însă am nevoie să fac ceva pentru viitorul meu. Fie vorba între noi și restul internetului, mă cam macină gândul că am 29 de ani și încă nu m-am făcut om mare, nu am stabilitatea financiară pe care credeam că o voi avea la această glorioasă vârstă și nu am un viitor profesional prea strălucit.
De fapt, acum am – pentru prima oară în viața mea am încredere în cariera mea și am speranța că în sfârșit sunt în stare să fac ceva. Nici masterele mele, nici delegațiile mele militare și polițiste și ce am mai făcut eu atipic în viață nu mi-au dat încrederea pe care am prins-o în spatele mașinii de cusut. Așa că am decis că trebuie să iau sentimentul pe care îl am când cos și să îl transform în ceva măreț. Sau, mă rog, ceva care plătește facturile și Uber Eats-ul.
Am crezut că scrisul va fi dragostea vieții mele pentru că credeam că doar asta știu să fac în afară de trafic de persoane și școală, însă de când am început să cos am constatat că scrisul nu îmi dă aceeași plăcere. Adică, nu, ce vreau să zic eu este că îmi place foarte mult să scriu și scrisul meu face parte din viața mea în permanență, însă nu mai pot să încerc să îl transform în carieră. Scrisul e o evadare și metoda prin care mă relaxez și aș vrea să rămână așa. Creez constant mici texte în capul meu deși foarte puține din ele văd într-adevăr lumina tastaturii și jonglez cu cuvinte și îmi imaginez cum aș povesti ceea ce mi se întâmplă și mă alină mereu formulările pe care le găsesc. Dar asta este foarte diferit de job-ul de copywriter pe care l-am avut până de curând. Să fii copywriter e altă mâncare de pește, iar eu nu mănânc pește.
Acum, să vă zic care e planul, așa foarte pe scurt pentru că aș vrea să mai păstrăm niște mister între noi.
După cum am tot cârâit aici, m-am apucat de cusut singură. Am învățat intuitiv, din cărți, din articole și de pe sfântul YouTube. Ce a ieșit din asta, ați văzut și voi. Am primit foarte multe încurajări din foarte multe părți neașteptate și asta a contribuit considerabil la motivația mea. Însă, de ceva timp simt că stagnez pentru că nu mai știu ce să învăț singură și cum și am nevoie să interacționez cu cineva care cunoaște această meserie care să mă învețe tehnici și care să îmi și evalueze munca – oricât aș vorbi eu cu laptopul meu, YouTube-ul chiar nu îți răspunde înapoi. Credeți-mă!
Așa că am decis să mă îmbarc într-un curs de croitorie (iar școală?!), asta nu înainte de a mă îmbarca puțin în niște avioane și niște trenuri care să mă deconecteze de la ultimele luni pe care le-am trăit și care nu au fost neapărat cele mai reușite psihic și medical vorbind și care să mă conecteze cu două prietene foarte apropiate și un oraș în care mă regăsesc mereu. Mă rog, rămâneți aproape și o să înțelegeți.
Voiam doar să vă zic că am un plan de business ceea ce nu credeam că voi avea vreodată, am încredere în mâinile și creierul meu ceea ce, din nou, nu îmi imaginam că voi avea vreodată și sunt optimistă. Poate și pentru că a venit primăvara și m-am trezit un pic la viață. Și încep să mă părăsească și problemele medicale cu care m-am confruntat în ultimele două luni. Vârsta!
O să îmi fie dor de colegii mei și o să îmi fie dor să am colegi, însă partea bună este că pot să merg acolo oricând în vizită, mai ales dacă le aduc și mâncare, iar partea și mai bună este că relația noastră de colegialitate s-a transformat într-o relație de prietenie, iar când o să fiu gata de lansare în lumea reală, vom putea deveni și colaboratori.
Le rămân veșnic recunoscătoare pentru că dacă nu ajungeam să fiu copywriter, nu ajungeam nici să mă gândesc serios la creativitatea care zace în mine și pe care doream să mi-o explorez și în mod clar nu ajungeam să pun mâna pe mașina de cusut și să ajung în acest punct. De la scris la cusut drumul e mult mai scurt decât m-aș fi gândit. Nu că m-aș fi gândit eu vreodată la asta!
Vă urez o săptămână minunată acum că la mine toate zilele săptămânii arată din nou la fel!
În rest, pe mine mă găsiți pe profil sau pe pagină.
Oana Teodora 